Literatura polițistă japoneză: de la șogun la Yakuza

Literatura polițistă (sau cu detectivi, mistere, crime, noir cum mai este cunoscută) este o specie literară cu mare succes la publicul din Japonia.

Japonia se mândrește cu un număr impresionant, în continua creștere, de romane de ficțiune autohtone. Tendința datează din anii 1920, existând percepția că acest gen a evoluat ca o consecință a influențelor din Occidentul European și din SUA. Este însă falsă! Când vine vorba de literatura polițistă japoneză, China este cea care poate pretinde drepturile de … sursă de inspirație. Cronica „Honcho Oin Hiji”, publicată în Japonia în 1689 de către popularul scriitor Ihara Saikaku (1642-1693) – editată în limba engleză de către The University of Hawai Press în 1980 sub titlul „Povești din justiția japoneză”- conține date și informații ale mai multor dosare istorice, audiate de un shoshidai, adjunctul regional al șogunului din Kyoto. Cele mai multe cazuri au implicat experiența unui cunoscut judecător pe nume Itakura Shigemune (1586-1657) – deși Ihara nu se referă niciodată la numele Itakura, ci pur și simplu folosește termenul general gozen sau „Domnia sa”. Ihara a imitate, de fapt, o lucrare din China veche de aproape cinci secole, intitulată „Tang Yin Bi Shi” sau „Cazuri paralele de sub Podul de peri”, care a pătruns în Japonia prin Coreea în 1619. Atribuită unui oficial chinez numit Gui Wanrong și publicată în jurul anului 1207, lucrarea este un tratat cu privire la procedurile de justiție penală care conținea scurte relatări a 144 de cazuri civile notabile înregistrate în perioada dinastiilor pre-Han (206 î.Hr.) și Nord Song (960-1127). Aceasta a fost inițial o lucrare de referință sau un manual de bune practici, dacă ar fi să folosim un termen la modă, pentru magistrați și alți oficiali guvernamentali. Pentru a facilita comparația, cazuri similare erau prezentate câte două, „față în față”. Mai aproape de perioada noastră, în 1841, când autorul american Edgar Allan Poe a publicat povestirea ”Crimele din Rue Morgue”, în care apare primul detectiv din istoria literaturii universale – C. Auguste Dupin- era vremea când politica Japoniei de izolare națională se afla încă în vigoare, iar limbile europene erau necunoscute pentru marea majoritate a japonezilor. Acest lucru urma să se schimbe rapid în timpul perioadei de deschidere și iluminare bunmei kaika care a caracterizat Era Meiji (1868-1912). Totuși, au trebuit să treacă patru decenii până când primele traduceri ale povestirilor lui Poe au început să ajungă la cititorii japonezi. De exemplu, traducerea lui Koson Aeba a volumului ”Pisica Neagră” (1843) a apărut ca foileton numai în Yomiuri Shimbun în 1887, un decalaj de 44 de ani! Până la sfârșitul anilor 1880, un flux tot mai mare de ficțiune semnată de autori americani, britanici și francezi a început să apară sub formă de foiletoane în ziare și reviste japoneze.

Sherlock Holmes în varianta japoneză luptă împotriva corupției din politică

Procesul invers – primele traduceri de ficțiunie de origine japoneză în limba engleză – nu a avut loc decât la mijlocul secolului al XX-lea. Au trecut aproximativ trei decenii între publicarea scurtelor povestiri și a notelor lui Edogawa Rampo (pseudonimul lui Taro Hirai, 1894-1965), publicată în anii 1920 și apariția „Poveștilor japoneze de mister și imaginație” în 1956. Următoarea antologie de gen, „Duzina de aur japonez al lui Ellery Queen: Lumea detectivilor din Japonia” a apărut în 1978. Interesant și, poate mai puțin știut, este faptul că literatura japoneză polițistă are un trecut bogat și destul de vechi. În timp ce povestirile lui Edogawa Rampo erau publicate în limba engleză, stilul romanelor polițiste japoneze cunoaște o schimbare bruscă de direcție. Poveștile cu „detectivi geniali” – în stilul Sherlock Holmes – popularizați de Edogawa și contemporanii săi, cum ar fi Seishi Yokomizo (1902-81), au fost contestate de așa-numitele „romane de crimă socială”, un stil pionier în epoca postbelică, ale prolificului autor Seicho Matsumoto (1909-92). Lucrările lui Matsumoto îmbrățișează adesea teme sociale cum ar fi corupția politică și acapararea puterii de grupări sau persoane puternice urmărite de polițiști, jurnaliști și avocați. Aceste lucrări au atras un număr mare de cititori și au servit la popularizarea ficțiunii polițiste japoneze. Pe de altă parte însă, acceptarea lor de către cititorii non-japonezi a fost mai limitată, cauzată, în parte, faptului că multe dintre acestea au fost bazate pe reconstrucții libere ale unor cazuri reale, similar stilului lui Truman Capote („Cu sânge rece”), necesitând astfel ca aceștia să fie familiarizați cu evenimentele originale. Probabil că literatura polițistă japoneză nu va cunoaște faima și celebritatea benzilor de desene animate manga, dar evoluția constantă a acestui gen și numărul tot mai mare de cititori atrași de poveștile cu detectivi sunt de netăgăduit