Florin Vedeanu: „Între lucrurile care îmi plac nu există granițe”

Florin Vedeanu este grafician, fotograf și ascultător de muzică rock. Pasiunea pentru acestea două din urmă a dus și la nașterea unui interesant proiect artistic.

”Amintiri și contra-amintiri” reprezintă o serie de fotografii ale unor cunoscuți muzicieni (din sfera rock-ului, în special). Prin intermediul fotografiilor, Florin își analizează amintirile pe care le avea cu fiecare dintre muzicieni în parte. Face o arheologie a memoriei în căutarea amintirilor! L-am rugat să ne povestească despre aceste pasiuni ale sale și cum se împletesc ele în viața de zi cu zi.    

Profesia este grafician (DTP), fotografia și muzica rock sunt pasiuni. Cum s-au născut? Exista granițe între ele? Adică, la un moment, profesia poate fi și pasiune, de exemplu?

Între lucrurile care îmi plac nu există granițe. Nu le separ între ele, se află toate în mine, fac parte din ceea ce sunt eu. Nu spun despre mine că sunt fotograf, grafician sau rocker. Sunt și fotograf și grafician și ascultător de muzică și, ca noi toți, o mulțime de alte lucruri. Cred că suma tuturor acestor lucruri se poate numi identitate. Mă consider norocos că pot să-mi câștig existența din activități care îmi plac și care îmi lasă timp pentru alte activități, de asemenea, care îmi plac. Nu știu cum se nasc pasiunile. Mecanismul pare simplu: vezi/auzi/faci ceva, îți dai seama că îți provoacă plăcere, repeți și, după un număr de repetări voluntare, poți spune că ai o pasiune. Uneori aș vrea să aflu motivul pentru care îmi place ceva. Cred că îmi place Eugen Ionesco pentru că, într-o măsură, mă regăsesc în ce spune și cum spune. Dar nu am aflat de ce mă regăsesc, de ce am o atracție pentru modul lui de gândire. De ce simt plăcere când ascult Portishead sau Jack White? Mă întreb, dar mi-e puțin teamă că răspunsul, dacă l-aș afla, m-ar dezamăgi.

Ești și antreprenor, domeniul de activitate fiind tot cel al cuvintelor și imaginilor. De ce ai ales activitatea pe cont propriu?

În anul 2007, am decis să nu mai fiu angajat și, împreună cu niște colegi, am început un business. Eram o echipă de DTP-iști freelanceri. Veneam din presa scrisă și din agenții de publicitate, așa că, profesional, puteam acoperi cea mai mare parte a solicitărilor clienților de DTP. Echipa nu mai are aceeași componență ca la început, dar am rămas câțiva care am fost acolo din primul moment. Suntem sudați, lucrăm bine împreună, iar valoarea echipei este mai mare decât suma valorilor membrilor care o alcătuiesc. Pentru că am avut momente foarte dificile, uneori mă întreb cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi rămas angajat. Probabil că sunt o mulțime de variante, dar nu regret că am luat-o pe drumul antreprenoriatului.

Exercițiu de imaginație: ca grafician, ce eveniment din ultimii 50 de ani ți-ar fi plăcut să „îl pui” într-un layout?

Există o vorbă: „Never meet your idols!” Eu i-am întâlnit pe o parte dintre cei pe care îi admiram și mi-a plăcut. Niciunul dintre ei nu este așa cum credeam eu. Ceea ce credeam despre ei s-a îmbogățit mult, iar personalitatea lor a căpătat contururi și forme noi în percepția mea. Nu este totul pozitiv în ceea ce-i privește, iar faptul că sunt imperfecți îi aduce mai aproape de pământ și te face să te gândești la ei fără să mai ții cont de calitatea lor de oameni cunoscuți. Îmi place să fotografiez muzicieni. Richard Avedon a spus că poți cunoaște foarte bine un om dacă îl fotografiezi. Probabil că interesul meu este, în primul rând, să-i cunosc și, cât mă pricep, cât reușesc, să-i citesc dincolo de ce vedem pe ecrane.

Ca fotograf, ce vedete din lumea rock-ului, de la noi și din toată  lumea, ai fi dorit să surprinzi în câteva cadre?

Aș fi dat orice să am ocazia să lucrez cu Johnny Cash. Opera lui ar fi fost mult mai săracă dacă experiența de viață pe care a avut-o nu ar fi fost imensă. Aș mai fi vrut cu Hendrix, pentru modul golănesc și foarte masculin în care cânta; Jack White, pentru că este ultimul rocker care mi-a plăcut mult; Iggy Pop, care mă face să cred că toate ridurile lui sunt niște cicatrici pe suflet; Marilyn Manson, despre care cred că este un om foarte sensibil. Și tot așa! Sunt oameni ale căror creații/interpretări m-au impresionat. Uneori am înteles de ce, alteori nu, dar sunt foarte interesat de cum se naște o operă/lucrare care îmi place. Cred că poți afla, întrucâtva, dacă îl cunoști pe autor.

Dacă ar fi să faci un film autobiografic, tu regizor și  scenarist, ce actor ai pune să te interpreteze și ce melodii ai pune pe coloana sonoră a acestui film? Care este soundtrack-ul vieții tale la acest moment? 

Nu aș scrie un film care să-mi povestească viața. Nu mi-aș povesti viața. Aș povesti, în schimb, experiențe, gânduri, felii din viață. În „Cable Guy”, un film despre singurătate, Jim Carrey spune că marele defect al vieții, în comparație cu filmul, este că viața nu are coloană sonoră. Cred că știm asta cu toții, dar poate că nu toți am exprimat-o în cuvinte. Privind în urmă, asociez evenimente sau perioade cu muzica pe care o ascultam atunci. În 2003, demult, am trecut printr-o despărțire. Nu-mi aduc foarte bine aminte cum mă simțeam, știu că era greu, dar îmi aduc foarte bine aminte că în fiecare dimineață Atomic TV difuza Linkin Park (In the End) și Zob și Zdub (Bună dimineata!). După mutare, am ascultat vreo lună Dead Can Dance. Coperta albumului era o imagine cu o statuie, o madonă care veghea un mormânt. Probabil că, dacă aș povesti filmic această despărțire, coloana sonoră ar fi compusă din muzica pe care o auzeam/ascultam atunci.

Bogdan Guță