Cum distorsionează inima percepția timpului
Celebrul romancier Haruki Murakami enunța, în romanul său „Kafka pe țărm”, o idee foarte interesantă atunci când scria „timpul se extinde, apoi se contractă, totul în ton cu agitația inimii”.
Un studiu recent realizat de cadrele universitare de la Royal Holloway, publicat în Current Biology, arată cum bătăile inimii pot duce la distorsionarea percepției noastre asupra timpului, ilustrând astfel ideea lui Murakami.
Studiul a fost condus de dr. Irena Arslanova și de profesorul Manos Tsakiris de la Departamentul de Psihologie și investighează modul în care percepția trecerii timpului depinde de semnalele pe care creierul nostru le primește de la corp. Oamenii pot simți că timpul zboară atunci când sunt ocupați sau entuziasmați de ceva, dar în alte momente, în momentele de plictiseală, timpul poate trece greu. Acest lucru sugerează că experiența noastră a timpului este adesea distorsionată și nu corespunde timpului real.
Multe teorii influente au analizat potențialele mecanisme cerebrale pentru a explica aceste distorsiuni, dar studiile anterioare nu au analizat modul în care semnalele de la inimă la creier pot fi importante în producerea acestor distorsiuni. Inima și creierul sunt în comunicare constantă, deoarece inima trimite semnale către creier la fiecare bătaie a inimii, furnizând informații cruciale despre starea organismului. Cercetătorii au folosit această perspectivă pentru a înțelege mai bine cum pot apărea distorsiunile temporale.
În acest studiu, au fost efectuate două experimente în care cercetătorii au prezentat evenimente scurte fie în timpul unei bătăi de inimă (faza sistolică a ciclului cardiac), când inima se contractă și trimite semnale către creier, fie între bătăile inimii (faza diastolică), când inima se relaxează și nu trimite informații către creier. Apoi au măsurat percepția timpului, cerându-le participanților la studiu să judece dacă ceea ce au perceput era mai lung sau mai scurt ca durată, în comparație cu o durată de referință. Atunci când evenimentele au fost prezentate în diastole, acest lucru i-a determinat pe oameni să perceapă timpul ca fiind mai lung decât durata lor reală, ca și cum durata lor s-ar fi extins. La sistole, oamenii au perceput același eveniment ca fiind mai scurt, ca și cum s-ar fi contractat în timp.
„Aceste modele de contracție și expansiune demonstrează modul în care percepția noastră asupra timpului este influențată în mod constant de stările fiziologice interne”.
În cel de-al doilea experiment, participanții au făcut o sarcină similară, dar cu imagini de fețe cu expresii emoționale. Din nou, a fost observat același model general de accelerare la sistole și de încetinire la diastole. Dar, important, atunci când aceste fețe au fost percepute ca fiind mai intense din punct de vedere emoțional, timpul s-a accelerat în general.
Constatările acestui studiu oferă o înțelegere mai mecanicistă a modului în care distorsiunile comune ale timpului apar din modulațiile fazice în cadrul fiecărei bătăi ale inimii. Rezultatele ar putea avea implicații importante, având în vedere rolul pe care sincronizarea îl joacă în mai multe sarcini de înaltă calificare pe care le îndeplinesc oamenii (de exemplu, conducerea, cântatul la un instrument sau anumite sporturi) și implicarea percepției timpului în mai multe afecțiuni de sănătate mintală, cum ar fi depresia și anxietatea.
Profesorul Manos Tsakiris, de la Departamentul de Psihologie de la Royal Holloway, a adăugat: „Aceste descoperiri evidențiază relația complexă dintre ceea ce se întâmplă în corpul nostru și modul în care semnalele corpului, în acest caz ale inimii, pot acționa ca un stimulator subiectiv al trecerii timpului.”
