Românul nominalizat de patru ori la Premiul Nobel
Dr. Constantin Levaditi
Constantin Levaditi (1 august 1874, Galați, – 5 septembrie 1953, Paris) a fost un inframicrobiolog român naturalizat în Franța, ales membru corespondent al Academiei Române, în 1910 și membru de onoare, în 1926. Rămas orfan la opt ani, Levaditi a fost crescut de o mătușă în orașul-port Galați. Acest mediu stimulant a sporit sentimentul de independență și inițiativă pe care le datora inteligenței sale pline de viață. Această mătușă l-a încredințat ulterior celeilalte mătuși a lui, spălătorească la Spitalul Brâncovenesc din București, unde și-a făcut gimnaziul și studiile medicale. În 1895 a fost acceptat în laboratorul lui Victor Babeș. Acolo și-a găsit vocația: cercetări științifice, în special asupra formei actinomicotice a bacilului tuberculozei. În 1898, Levaditi a lucrat la Paris cu Charles Bouchard și, de asemenea, cu Albert Charrin la Collège de France. Apoi, la Frankfurt pe Main, a studiat cu Paul Ehrlich, ale cărui puncte de vedere asupra chimioterapiei l-au influențat profund. Admis în 1900 la Institutul Pasteur, i-a servit ca asistent lui Élie Metchnikoff în munca sa despre fagocitoză și sifilis. Curând, a început să se dedice propriilor sale cercetări.
Levaditi și-a luat doctoratul la Paris în 1902. A devenit șef al laboratorului Institutului Pasteur în 1910 și în 1926 șef de serviciu al acestuia. În toată această perioadă a pregătit numeroși studenți și discipoli. Intrat în Primul Război Mondial ca voluntar, a ajuns la gradul de căpitan și a fost detașat pentru a servi pe ambulanțele din La Panne. În această calitate, a lucrat la dezvoltarea unui vaccin antitetanic și a studiat streptococul în răni. După război și-a reluat activitatea la Institutul Pasteur, adăugând noi proiecte celor deja în desfășurare. După 1932, Levaditi și-a împărțit timpul între Institutul Pasteur și Institutul Alfred Fournier. După ce s-a retras de la Institutul Pasteur în 1940, și-a dedicat eforturile acestei din urmă organizații până la moartea sa la vârsta de șaptezeci și nouă de ani. Dr. Levaditi a devenit cetățean francez naturalizat în 1907.
Înzestrat cu o capacitate de muncă extraordinară, cu o reală vocație de cercetător, Constantin Levaditi este considerat ca unul dintre fondatorii virusologiei mondiale, fiind, în același timp și promotor al chimioterapiei și sifilogramei (a pus la punct o metodă de detectare a spirochetei sifilitice, numită „metoda Levaditi-Manouélian). Dintre prioritățile sale sunt de amintit cultivarea virusului poliomelitc pe alte țesuturi decât cele nervoase, care a deschis drumul preparării vaccinului antipoliomelitic. A adus o contribuție originală la stabilirea de legături între virusuri și cancer. Împreună cu St. S. Nicolau a dovedit ultrafiltrabilitatea virusurilor prin membrane de colodiu și a introdus prima metodă de apreciere a dimensiunilor particulelor virale și a introdus conceptul de ectodermoze neurotrope. Rezultatele cercetărilor sale au fost expuse într-un număr impresionant de lucrări științifice intrate în istoria medicinii românești și mondiale. Pentru valoarea lucrărilor sale a fost distins cu mai multe premii, dintre care amintim: Premiile „Bréant și Montyon ale Academiei de Științe din Paris, Premiul Expoziției Internaționale de la Strasbourg, Marele Premiu „Cameron” al Universității din Edinburgh, Premiul „John Scott” al Universității din Philadelphia, Premiul internațional „P. Erlich” pentru chimioterapie.
De asemenea, Levaditi a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Medicină de patru ori. Între 1920-1950, patru români au fost nominalizați la Premiul Nobel. Este vorba de Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Thoma Ionescu şi Constantin Levaditi.
