Chiar le plăceau romanilor și grecilor orgiile?

Acestea evocă în imaginația noastră lumea Antichității.

În principal, datorită filmelor mai mult sau mai puțin palpitante care îi înfățișează pe împărații desfrânați și, mai ales, a filmului Satyricon al lui Fellini. Termenul este folosit și astăzi pentru a desemna tot felul de excese. Pentru noi, orgia reprezintă celebrarea supremă a plăcerilor cărnii, într-o lume antică lipsită de constrângeri morale. Christian-Georges Schwentzel, profesor de istorie antică, Universitatea din Lorraine încearcă să descrie cum erau ele în realitate.

De la orgia la orgii
Cuvântul vine din grecescul orgia. Acesta desemnează ritualuri practicate în onoarea unor zei precum Dionisos, al cărui cult celebra regenerarea naturii. Se referă la așa-numitele culte de mistere – adică la cele limitate la inițiați, bărbați și femei, care au jurat în prealabil să nu divulge secretele lor. Termenul orgia sugerează pasiune și emoție. Riturile orgiastice – despre care se știe prea puțin din cauza misterului care le înconjoară – puteau implica branduirea unor obiecte de formă sexuală, în cursul unor manifestări extatice și violente care urmăreau atingerea unei stări de extaz colectiv. Abia după 1800, pe parcursul secolului al XIX-lea și în special în literatura franceză, orgia a căpătat sensul de practică sexuală de grup, asociată cel mai adesea cu excese de alcool și mâncare. Flaubert concepe în povestirea sa Smarh, scrisă în 1839, „o festivitate nocturnă, o orgie plină de femei goale, frumoase ca Venus”.

Prostituate… și pește
O orgie, definită corect, nu este, totuși, o invenție modernă. Banchetele care amestecă gastronomia și plăcerea erotică sunt cunoscute în textele clasice. Astfel, în secolul al IV-lea î.Hr. oratorul grec Eschines, în discursul său împotriva lui Timarchus, îl acuză pe dușmanul său că s-a predat „celor mai rușinoase vicii” și „la tot ceea ce un nobil liber nu ar trebui să se lase subsumat”.

Care erau aceste plăceri interzise? Timarchus invită acasă artiste dar și femei …de alte moravuri și ia cina cu ele. Ne dăm seama că artistele nu se aflau acolo ca … simple artiste, alese doar pentru talentul lor muzical, ci tinere prostituate pregătite să satisfacă cererile sexuale ale cinei. Pe lângă racolarea curtezanelor, consumul de pește foarte scump era un detaliu remarcat în special de oratorii din secolul al IV-lea î.Hr. Demostene leagă aceste două aspecte ale desfrâului în oratoria sa „Falsa ambasadă”.

În 346 î.Hr., orașul Atena a trimis ambasadori la regele Filip al II-lea al Macedoniei, care amenința Grecia cu trupele sale. Însă suveranul îi corupse pe unii dintre ambasadorii atenieni, până în punctul în care aceștia îi susțineau ambițiile imperiale. Unul dintre acești trimiși, care fusese cumpărat de regele macedonean, este acuzat de Demostene că și-a risipit câștigurile obținute pe „prostituate și pește”. O doză dublă de lăcomie, atât carnivoră, cât și carnală.

Desfrânări romane
Istoricii romani au descris, de asemenea, ospețe somptuoase, asociind sexul și mâncarea. În deceniul 89-80 î.Hr., tiranul Sylla a fost primul lider politic roman care a convocat petreceri erotice cu băutură. El ar fi preluat conceptul din Orientul grecesc, unde purta o campanie militară. Sylla chefuia până dimineața cu actori comici, muzicieni și artiști mimi, scrie Plutarh (Viața lui Sylla, 36).

Dansul erotic era una dintre abilitățile suplimentare ale curtezanelor și, de asemenea, nu era rar ca prostituatele să se îndrepte spre arta mimică.

Istoricul latin Suetonius îl prezintă pe Tiberiu ca fiind arhetipul împăratului desfrânat. În palatul său din Capri, acesta a organizat spectacole pornografice îndrăznețe. Caligula, succesorul lui Tiberius, s-ar fi culcat, potrivit lui Suetonius, cu surorile sale, în văzul oaspeților săi (Viața lui Caligula, 24). Incestuos și exhibiționist, el a încălcat astfel două tabuuri romane deodată. De asemenea, o expunea pe soția sa Caesonia călare, îmbrăcată ca un războinic, sau, alternativ, complet goală. Complice de bunăvoie la nebuniile soțului ei, împărăteasa s-ar fi bucurat în mod deosebit de aceste sesiuni speciale, deoarece, susține Suetoniu, era „pierdută în desfrâu și viciu” (Viața lui Caligula, 25).

Vreo 20 de ani mai târziu, împăratul Nero „își făcea petrecerile să dureze de la prânz până la miezul nopții”, scrie Suetonius (Viața lui Nero, 27). Toate simțurile trebuiau să fie săturate în cursul acestor sărbători lungi. Erau simfonii de mâncare, muzică și corpuri docile – de privit sau de răpit – în timp ce sclavii făceau să plouă cu flori din tavan și umpleau aerul de parfum. Dar aceste banchete decadente nu erau mai obișnuite în timpul Imperiului Roman decât sunt astăzi. Nu există niciun dubiu cu privire la semnificația acestor descrieri ale orgiilor de către autorii antici. Există întotdeauna un scop moral: condamnarea „desfrâului”, în numele moderației și al temperanței.

Denunțare creștină
Creștinarea Imperiului Roman nu a făcut decât să întărească această perspectivă morală. Există un bun exemplu în opera Sfântului Augustin (Predica a 16-a, despre decapitarea lui Ioan Botezătorul). Reprezentarea banchetului lui Irod Antipa, conducătorul Galileii, cu mâncare îngrămădită, subliniază lăcomia invitaților. Augustin adaugă o depravare care este în întregime opera lui Satana. Irod îi cere strănepoatei sale Salomeea să danseze pentru el. Tânăra malefică solicită în schimbul favorului ei capul lui Ioan Botezătorul, servit pe un platou.