Cum văd rațele, gâștele și lebedele lumea
De ce acest lucru le pune în pericol într-un mediu în schimbare?
În fiecare an, milioane de păsări zboară spre liniile de înaltă tensiune, spre turbinele eoliene și spre alte structuri artificiale care împânzesc spațiul în aer liber. Aceste coliziuni au ca rezultat frecvent moartea păsărilor și, în cazul în care sistemele de alimentare cu energie electrică se prăbușesc, perturbă viața oamenilor și reprezintă o provocare financiară pentru companiile de electricitate.
S-a constatat că numeroase specii de păsări, inclusiv macaws în Brazilia, gâște și lebede în Marea Britanie și cocori albaștri în Africa de Sud, sunt susceptibile de a se ciocni cu liniile electrice. Dar orice pasăre zburătoare poate cădea victimă unei astfel de coliziuni. În unele locuri, aceste coliziuni au loc atât de des încât pot pune în pericol populațiile locale de specii pe cale de dispariție. Dar păsările sunt „aparate de zbor” foarte evoluate. Ele pot zbura în stoluri strânse, care se unduiesc și se rotesc, spre încântarea și mirarea noastră. Atunci de ce intră în anumite lucruri, obiecte din traiectoria lor? Graham Martin, profesor emerit de știință senzorială aviară, Universitatea din Birmingham și Jenny Cantlay, doctorandă în ecologie senzorială aviară, Royal Holloway University of London au încercat să răspundă la această întrebare.
Potrivit cercetării lor, răspunsul se află în modul în care văd lumea. Oamenii de știință au descoperit că pentru multe specii de rațe, gâște și lebede nu este atât de important să privească direct în față.
Cum văd păsările lumea
Explorarea motivelor pentru care păsările sunt victime ale coliziunilor a condus la noi idei care pun la îndoială percepția noastră fundamentală despre ceea ce sunt păsările. În trecut, oamenii de știință au descris păsările ca fiind „o aripă ghidată de un ochi”. Acest lucru implică faptul că zborul a avut un rol central în modelarea vederii păsărilor de-a lungul evoluției lor.
Acum se poate concluziona cu siguranță că o pasăre este mai degrabă caracterizată ca fiind „un cioc ghidat de un ochi”. Mai degrabă decât zborul, principalul motor al evoluției viziunii păsărilor a fost reprezentat de sarcinile cheie asociate cu căutarea hranei, în special detectarea alimentelor și plasarea ciocului în locul potrivit la momentul potrivit pentru a le prinde. Alături de detectarea prădătorilor, aceasta este sarcina pe care vederea păsărilor trebuie să o îndeplinească în mod corect zi de zi.
Păsările diferă în ceea ce privește gradul de suprapunere a vederii de la fiecare ochi (numit câmp de vedere binocular). Cu cât ochii privesc mai mult în față, cu atât mai mult se va suprapune vederea de la fiecare ochi – la fel ca în cazul ochilor umani – lărgind astfel câmpul binocular. Pentru o pasăre, cum ar fi o rață, cu ochii poziționați sus, de o parte și de alta a capului, vederea de la fiecare ochi va fi foarte diferită (cu un câmp binocular mai mic).
„Am măsurat dimensiunea câmpului binocular la o gamă largă de 39 de specii de rațe, gâște și lebede. Am descoperit că principalul factor determinant al diversității de viziune între specii este dieta și modul în care acestea își caută hrana”, declară cercetătorii. Păsările care își folosesc în primul rând vederea pentru a localiza hrana, cum ar fi semințele, sau pentru a se hrăni selectiv cu plante, au tendința de a avea câmpuri binoculare mai largi.
Cu toate acestea, câmpurile binoculare ale unor specii precum rațele sălbatice și rațele cu urechi roz sunt mult mai înguste. Aceste păsări se bazează mai puțin pe ochi pentru căutarea hranei și mai mult pe indicii tactili de la cioc. În schimb, vederea păsărilor ca acestea le oferă o vedere cuprinzătoare a regiunii de deasupra și din spatele capului lor.
Cu siguranță, păsările au nevoie de o anumită acoperire vizuală în fața lor. Dar, cu ochii plasați sus pe partea laterală a capului, rezultând un câmp binocular foarte îngust, ele sunt limitate la recuperarea unor detalii destul de puține din scena îndepărtată din față. Ceea ce contează mai mult pentru ei este să își plaseze cu precizie ciocul la o distanță apropiată și să vadă cine vine spre ei din lateral sau din spate.
Această constatare nu se limitează la rațe, gâște și lebede. „Probabil că se generalizează la toate păsările, cu excepția poate a unor bufnițe (care au ochii orientați în față și se bazează pe sunet pentru a localiza prada). Prin urmare, marea majoritate a păsărilor sunt vulnerabile la coliziuni”, concluzionează autorii studiului.
Cu toate acestea, păsările mai mari, cum ar fi gâștele, lebedele și rațele, sunt cele care se confruntă cu probleme reale. Vederea lor limitată în față este agravată de zborul rapid și de imposibilitatea de a schimba rapid direcția. De asemenea, aceste păsări zboară adesea în stoluri și la amurg și în zori, când nivelul de lumină este mai scăzut.
Atenționarea păsărilor de pericolele care se apropie
„Înțelegerea viziunii păsărilor din perspectiva căutării hranei și a detectării prădătorilor îmbunătățește înțelegerea noastră în ceea ce privește cauzele coliziunilor. Dar, mai important, ne permite să facem ceva în acest sens”, atrag atenția cercetătorii
Nu trebuie să presupunem că viziunea unei păsări asupra lumii este aceeași cu a noastră, ci să încercăm să privim problema cu „ochi de pasăre”.
De asemenea, păsările zboară repede. Dar, în acest fel, ele captează doar informații grosiere despre ceea ce se află în fața lor – la fel cum facem și noi atunci când conducem mașinile. La fel ca în cazul avertizărilor de pericol pentru mașini, este necesar să alertăm păsările folosind indicatoare care pot părea excesive. Păsările care sunt vulnerabile la coliziuni au evoluat pentru a zbura în spațiul aerian care abia recent a început să devină aglomerat. Pentru a fi vizibile în mod clar pentru o pasăre, în special pentru specii precum rațele și gâștele, dispozitivele care avertizează păsările cu privire la pericolele din față trebuie să fie mari, foarte contrastante și să producă un efect de sclipire intermitent.